O carte pe zi. Vineri sau viaţa sălbatică, de Michel Tournier

Michel TOURNIER, unul dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt, s-a născut la Paris în 1924. Educaţia i-a fost marcată de cultura germană, muzică şi catolicism. Deşi a studiat filozofia la Sorbona şi Tübingen, urmând cursurile celebrului Maurice de Gandillac, nu a reuşit să fie profesor de liceu, cum şi-ar fi dorit, pentru că a ratat examenul de agrégation. A lucrat ca jurnalist la Radio France şi Europe 1, a colaborat la Le Monde şi Le Figaro, iar între 1956 şi 1968 a fost redactor la Plon, ocupându-se de traducerile din germană.

În 1967 şi-a publicat primul roman, Vendredi ou les Limbes du Pacifique, inspirat de Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe şi recompensat cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze. În 1970 Le Roi des aulnes a obţinut Premiul Goncourt; s-a vândut în 4 milioane de exemplare. A urmat, în 1971, Vendredi ou la Vie sauvage, versiune simplificată a cărţii Vendredi ou les Limbes du Pacifique, devenită o lectură şcolară clasică şi vândută în 7 milioane de exemplare. Tournier se auto declară un contrabandist al filozofiei care încearcă să-I strecoare pe Platon, Aristotel, Spinoza şi Kant în ţesătura scrierilor sale. Universul lui romanesc, populat de monştri, căpcăuni, gemeni, androgini, este traversat de tema inversiunii, oscilând între realism şi fantastic. Subiectele filozofice, miturile, religiile, istoria sunt redate într-o formă „tradiţională şi liniştitoare”, care a contribuit imens la popularitatea scriitorului, adaugă despre autor editorii români de la Humanitas.

„Robinson Crusoe porneşte să facă avere în America de Sud. O furtună puternică îi zdrobeşte corabia de un recif, iar el, singurul supravieţuitor al naufragiului, esuează pe o insulă pustie. Acolo îl întâlneşte pe Vineri…Michel Tournier adaugă istoriei deja cunoscute o adâncă dimensiune filosofică. Robinson devine un mit în care recunoaştem, sub o forma simbolică, diverse aspecte ale condiţiei umane. E pândit de aceleaşi riscuri ca noi: lenea, zgârcenia, drogurile, nebunia, sinuciderea. Dar cine n-ar dori sa aibă propria lui insulă exotică, aparent pustie?”

Citeşte mai jos un fragment:

„CÂND ROBINSON îşi recăpătă cunoştinţa, era culcat cu faţa în nisip.Un val se întinse peste prundişul umed şi veni să-i scalde picioarele. Se întoarse pe spate. Pescăruşi negri şi albi se roteau pe cerul redevenit albastru după furtună. Robinson făcu un efort să se aşeze şi simţi o durere ascuţită în umărul stâng. Plaja era presărată cu peşti morţi, cochilii sparte şi cu alge negre azvârlite de valuri. La vest, o faleză stâncoasă intra în mare şi se prelungea printr-un lanţ de recife. Acolo se ridica silueta Virginiei cu catargele sale smulse şi cu odgoanele fluturând în vânt. Robinson se ridică şi făcu doi-trei paşi. Nu era rănit, dar umărul vătămat continua să-l doară. Cum soarele începea să ardă, îşi improviză un fel de şapcă, răsucind nişte frunze mari ce creşteau în apropierea ţărmului. Puse apoi mâna pe o creangă bună să-i servească de băţ şi se adânci în pădure. Trunchiurile prăbuşite, împreună cu arborii şi cu lianele ce atârnau din ramurile de sus alcătuiau laolaltă o încâlceală greu de străpuns şi adesea Robinson se târa în patru labe ca să poată răzbate. Niciun zgomot nu se auzea, nu se ivea nici o vietate. De aceea Robinson fu nespus de uimit să zărească la vreo sută de paşi silueta unui ţap sălbatic cu părul foarte lung, care se ridica neclintit şi care părea că se uită la el. Azvârlind băţul prea uşor, Robinson înşfăcă o bâtă groasă pe care putea s-o întrebuinţeze ca măciucă. Când ajunse la doi paşi de ţap, sălbăticiunea îşi plecă ţeasta şi mârâi surd. Robinson crezu că se va năpusti asupra lui. Ridică măciuca şi izbi din toate puterile între coarnele ţapului. Animalul căzu în genunchi, apoi se răsturnă pe o rână. După câteva ore de mers neobosit, Robinson ajunse la poalele unui masiv de stânci îngrămădite în dezordine. Descoperi intrarea unei peşteri umbrite de un cedru uriaş; dar nu făcu decât vreo câţiva paşi înăuntru, căci prea era adâncă pentru a putea fi explorată pe loc. Preferă să escaladeze stâncile ca să îmbrăţişeze cu privirea o vastă întindere. Astfel, în picioare în vârful celei mai înalte stânci, el constată că marea înconjura din toate părţile uscatul pe care se găsea şi că nici o urmă de aşezare omenească nu i se înfăţişa ochilor: se afla, deci, pe o insulă pustie. Aşa se explica imobilitatea ţapului pe care îl ucisese. Animalele sălbatice care n-au văzut niciodată omul nu se îndepărtează la apropierea sa Dimpotrivă, îl urmăresc cu oarecare curiozitate. Robinson era copleşit de tristeţe şi de oboseală. Rătăcind pe la poalele marii stânci, descoperi un soi de ananas sălbatic pe care îl tăie înbucăţele cu briceagul şi-l mâncă. Apoi se strecură sub un stei de piatră şi adormi.

TREZIT DE PRIMELE RAZE ale soarelui, Robinson coborî spre ţărmulde unde plecase în ajun. Sărea din stâncă în stâncă, din trunchi întrunchi, de pe o pantă pe alta şi din buturugă în buturugă, găsind în asta o anume plăcere, fiindcă se simţea proaspăt şi bine dispus după o noapte de somn sănătos. Pe scurt, situaţia sa era departe de a fi disperată. De bună seamă, insula era aparent pustie. Dar nu preţuia ea astfel mai mult decât dacă ar fi fost locuită de canibali? Pe deasupra, părea destul de primitoare, cu o frumoasă plajă la nord, cu pajişti foarte umede şi desigur mlăştinoase în est, cu o mare pădure la vest, şi, în centru, cu masivul stâncos străpuns de o peşteră misterioasă şi al cărui vârf oferea o vedere minunată asupra întregului orizont. La asemenea lucruri se gândea el, când zări în mijlocul cărării pe care o urmase în ajun, cadavrul ţapului ucis. Vreo cinci-şase vulturi, cu gâturi pleşuve şi clonţuri încovoiate se băteau deja pentru stârv. Robinson îi împrăştie, învârtind măciuca deasupra capului şi marile păsări îşi luară zborul anevoie, alergând pe picioarele lor sucite ca să se poată desprinde de pământ. După care, Robinson luă la spinare ce mai rămăsese din ţap, urmându-şi drumul spre plajă. Aici, tăie cu cuţitul o bucată de carne şi, atârnată de trei beţe legate în chip de trepied, o fripse deasupra unui foc de lemne. Flacăra sprinţară îl întremă mai mult decât carnea tare ce mirosea a ţap. Hotărî să ţină mereu aprins focul ăsta ca să economisească amnarul şi cremenea şi ca să atragă atenţia echipajului vreunei nave ce s-ar ivi în largul insulei. E adevărat că nimic nu putea să-i alerteze mai tare pe mateloţii în trecere decât epava Virginiei ţintuită pe recif; cu atât mai mult cu cât ea putea să le trezească speranţa unei prăzi bogate celor ce ar fi pus stăpânire pe ea. Robinson se gândea cu toată seriozitatea că ar trebui să se decidă să evacueze armele, uneltele şi proviziile din cala navei, înainte ca vreo nouă furtună să nu le târască cu sine. Spera însă mereu că nu va avea nevoie de ele, deoarece- îşi zicea el-o navă nu va întârzia să vină să-l caute. Îşi cheltuia de aceea toată energia cu instalarea unor semnale pe plajă şi pe faleză. Alături de focul arzând încontinuu pe nisip, adună vreascuri şi o grămadă de alge brune grase cu care să producă torente de fum de îndată ce o pânză s-ar arăta la orizont. Îi veni pe urmă ideea unui catarg înfipt în nisipul plajei, în vârful căruia să fie aşezată în cumpănă o prăjină. Unul dintre capetele acestei prăjini atingea pământul. În caz de nevoie, Robinson ar fixa de el o uscătură aprinsă şi ar ridica flacăra în înaltul cerului, trăgând cu o liană de celălalt capăt al prăjinii. Mai târziu, găsi ceva şi mai bun: pe faleză se înălţa un uriaş copac uscat,un eucalipt cu trunchiul găunos. Burduşi trunchiul cu vreascuri şi cu surcele care-aprinse-ar preface îndată şi în întregime copacul într-o imensă torţă vizibilă de la mulţi kilometri. Se hrănea la nimereală cu scoici, rădăcini de ferigă, nuci de cocos, moşmoane, ouă de păsări şi de broască ţestoasă. A treia zi, aruncă departe hoitul ţapului ce începuse să duhnească. Îşi regretă însă numaidecât gestul, căci vulturii care se ospătară din el, nu încetară să-l urmărească din acea clipă şi să-l iscodească în aşteptarea unor noi pomeni. Uneori, exasperat, dădea în ei cu pietre şi cu surcele. Sinistrele păsări se îndepărtau alene, dar o făceau doar ca să se întoarcă numaidecât.”