Cărţi gratuite de la Editura Humanitas. Vezi aici ce găseşti în Biblioteca Virtuală

Fondată în 1990 de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas a devenit în decurs de douăzeci de ani Grupul Humanitas, un holding cultural care reuneşte firme independente juridic, însă având evidente legături între ele – Editura Humanitas, Editura Humanitas Fiction, Societatea de difuzare Librăriile Humanitas. Împreună, Humanitas și Humanitas Fiction au publicat peste 6 000 de titluri. Câteva dintre ele le putem găsi gratuit în Biblioteca Virtuală.

1. Radu Paraschivescu, România în 7 gesturi.

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio. Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015).

Fragment

Când am scris primul rând al primului capitol, nu-mi închipuiam că soarta le poate oferi muritorilor basculări atât de acrobatice. Şi atunci? Ar fi trebuit să mă repliez? Să-mi arunc ideea la coş şi să mă apuc de altceva? Nu cred. Fiindcă aici, în rândurile acestei cărţi, nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi private, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delinc vent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime. Mai cu seamă într-o ţară unde încă există oameni care deplâng dispariţia comunismului, a lui Nicolae Ceauşescu şi a pedepsei capitale. O ţară al cărei ani mal emblematic tinde să fie, dacă n-o fi ajuns deja, rechinocerul. Am ales cele şapte gesturi de pe o listă lungă. De ce m-am oprit asupra lor? Pentru că mi s-a părut că au, mai mult decât altele, forţă de sugestie şi valoare de simbol. Nici unul dintre ele nu-l priveşte doar pe cel care l-a comis. Fiecare este exponentul unei clase, al unei categorii, al unui tip de-a gândi (sau de-a perverti gândirea). Dincolo de epitetele care ne vin în minte când parcurgem cartea gest cu gest – fripturist, lichea, criminal, cinic, mizerabil, laş sau mojic – trebuie să stea îngrijorarea legată de viteza de dispersie a acestor comportamente. Un şef de partid care bruschează, scuipă şi înjură femei ştiindu-se filmat poate face prozeliţi în toate straturile şi seg mentele populaţiei. Un manager de club sportiv care-i îndeasă pumni unui suporter poate provoca avalanşe ale violenţei nu doar pe stadioane. Un ziarist care, după ce mistifică şi manipulează ani la rând, trece la catedră şi predă cursuri de jurnalism cariază generaţii întregi de viitori componenţi ai breslei.

2. Ioana Pârvulescu, Întoarcere în secolul 21

Ioana Pârvulescu are pasiunea vagabondării prin secole, asa cum alţii o au pe aceea a călătoriilor în ţări străine. Întorcându-se acum „la loc“, în secolul 21, autoarea dezminte prin ceea ce scrie afirmaţia că „nicăieri nu-i mai bine ca acasă“, cel puţin atunci când e vorba de locuinţa temporală. Dar tocmai sentimentul de inconfort al omului nevoit să trăiască aici şi acum generează pagini pline de umor, supărare, mirări şi, până la urmă, deschidere faţă de tot ce ni se întâmplă. Pentru că, a recunoscut autoarea într-un interviu, in ciuda unor periodice accese de mizantropie şi revoltă îşi iubeşte şi semenii, şi ţara.

Viaţa unui bloc aflat pe o stradă cu nume poetic de lângă Cişmigiu, în vecinătatea Conservatorului, drumurile pe Calea Victoriei, cele spre Braşov, atmosfera de la România literară şi adevărate aventuri legate în felurile cele mai neaşteptate de cărţi sunt reconstituite cu verva şi iuţeala celui care ştie că un cititor din secolul 21 n-are timp de pierdut. Citind Întoarcere în secolul 21 nu şi-l va pierde!

„Cartea aceasta a crescut odată cu secolul 21. Mi-am consemnat săptămânal, din 2001 până în 2009, nedumeririle, indignările, speranţele, meditaţiile pe tema lumii în care trăim. Fără voia mea, paginile s-au transformat într-un jurnal, într-un document al vieţii cotidiene din România acestui început de secol. Dacă e vorba, aş fi preferat să ţin jurnalul altui timp – să zicem din perioada 1901 şi 1909 – dar nu-i pe-alese: trăiesc ce mi se îngăduie. Deşi e viaţa mea aici, nu cred că există vreo pagină care să-mi aparţină numai mie. Suntem cu toţii în ea. Cumva, cartea aceasta seamănă cu secolul în care s-a născut: e plină de nelinişte, deşi n-a uitat încă de tot sa râdă.“ — IOANA PÂRVULESCU.

IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură. SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, reed. 2007, 2018), În intimitatea secolului 19 (2005, reed. 2007, 2013), În Ţara Miticilor (2007, reed. 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009, reed. 2018), Viaţa începe vineri (2009, reed. 2013, 2018), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016).

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii (2014). ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Şi eu am trăit în comunism (2015, reed. 2018).

Fragment

Cartea aceasta a crescut odatã cu secolul 21. Săptămână de săptămână, din 2001 pânã în 2009, mi-am consemnat într-o cronică literară, când pesimistă, când optimistă, nedumeririle, indignările, speranţele, meditaţiile pe tema lumii în care trăim. Paginile s-au transformat, fără voia mea, într-un jurnal, într-un 5 document al vieţii cotidiene din România acestui început de secol. Dacă e vorba, aş fi preferat să ţin jurnalul altui timp – să zicem din perioada 1901 şi 1909 – dar nu-i pe-alese: trăiesc ce mi se îngăduie. Adevărul e că jumătate din mine s-a simţit întotdeauna puţin străină de lumea secolului 21, iar cărţile pe care le-am citit şi cele pe care le-am scris poartă o bună parte din răspundere. Asta poate fi şi un avantaj. După excursiile în oraşul străin şi occidental care e Bucureştiul interbelic sau în cel care începe să se civilizeze la sfârşitul secolului 19, am ochii destul de exersaţi ca să pot prinde noutatea lumii de azi. Recitind sutele de cronici publicate iniţial în România literară, ca să fac un grupaj de „articole alese“ care, vorba conductorului, să devină un fel de roman, am observat că în cele mai multe apăreau formule ca „de curând“, „zilele acestea“, „recent“. S-au strâns, aşadar, aici, un soi de fotografii ale timpului nostru şi câteva meditaţii pe tema lor. S-au strâns clipe. Lucruri care acum mi se par banale pânã la ştergere, cum ar fi scosul banilor „din zid“, sunt, în pseudojurnalul meu, marcate ca stranii. Lucruri care, la vremea când le-am scris, păreau dezastruoase s-au schimbat în bine: de pildă studenţii de la Litere, care sunt personaje negative într-un sarcastic „ghid practic“ de acum câţiva ani, ar fi meritat, anul acesta, o contraimagine pozitivă. Dar ei o ştiu cel mai bine: răul e cel care are vizibilitate, în scris, nu binele.

3. G. Topîrceanu, Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina

„24 august, spre seară… Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul… Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.“ — G. TOPÎRCEANU

„În anul 1916, la sfârşitul verii, când România tocmai intrase în Marele Război, poetul G. Topîrceanu, sergent într-un regiment de artilerie grea, amenaja poziţiile de pe malul drept al Dunării. Au urmat asaltul trupelor bulgaro-germane sub comanda mareşalului August von Mackensen şi cinci zile de lupte cumplite: dezastrul de la Turtucaia. Au murit pe câmpul de bătălie peste 6 000 de români, iar Topîrceanu a împărtăşit soarta celor 28 000 de prizonieri. Memoriile sale din război, publicate în două volume (Amintiri din luptele de la Turtucaia, 1918, şi Pirin Planina, 1936), aduc lumină asupra unuia dintre episoadele importante ale istoriei noastre peste care s-a aşternut uitarea. Din paginile acestea de valoare literară certă, în care deznădejdea se împleteşte cu speranţa, cu observaţia lucidă, cu lirismul şi, de multe ori, cu umorul, lumina omeniei se ridică peste toate grozăviile unei tragedii istorice care nu a cruţat nimic.“ — DANIEL CAIN

„S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată faţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime. Atunci la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul? S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaiserul Germaniei, socotit drept principal autor al răz-boiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M. a scos din buzunar o batistă cu care s-a şters la nas…”

GHEORGHE TOPÎRCEANU s-a născut la Bucureşti pe 21 martie 1886, fiul unor meşteşugari veniţi din părţile Sibiului: Ion, cojocar, şi Paraschiva, ţesătoare. Urmează şcoala primară în Cotroceni, apoi în satul Şaici (Argeş), unde părinţii au un atelier de covoare. Începe liceul la „Matei Basarab”; absolvă la „Sfântul Sava” în 1906. Debutase deja în 1904, în revista umoristică Belgia Orientului, şi publicase versuri în Dumineca şi Revista noastră. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar renunţă, astfel că în anul 1907 îşi satisface stagiul militar. Colaborează la Viaţa literară şi artistică, revista lui Coşbuc, apoi la Sămănătorul, Neamul românesc şi Ramuri; este angajat în slujbe mărunte (suplinitor, funcţionar). În 1909 se înscrie la Litere şi din nou renunţă. Îndrumat de Garabet Ibrăileanu, se stabileşte la Iaşi în 1911, intrând în redacţia Vieţii Româneşti – revista de care se va lega de acum încolo cariera sa literară şi publicistică şi unde va ocupa de-a lungul timpului diverse funcţii, până la cea de prim-redactor. În 1912 se căsătoreşte cu Victoria Iuga şi în acelaşi an i se naşte un băiat, Gheorghe. În anul 1913 participă, ca sergent în Regimentul 3 Artilerie Grea, la campania din Bulgaria, care pune capăt celui de-al Doilea Război Balcanic; din această experienţă ne-au rămas câteva pagini de jurnal interesante. O nouă încercare de a relua studiile universitare este iarăşi abandonată. În 1916 debutează în volum, cu Balade vesele şi Parodii originale. Odată cu intrarea României în război, este mobilizat ca subofiţer de artilerie, la fortificaţiile Turtucaiei. Ia parte la lupte şi cade prizonier în primele zile ale lunii septembrie; experienţa frontului şi a prizonieratului este rememorată în paginile cuprinse în volumul Memorii de război (Humanitas, 2014). Eliberat la începutul anului 1918, revine la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde scoate revistele Teatrul (cu M. Sevastos) şi Însemnări literare (cu M. Sadoveanu) – apariţia Vieţii Româneşti fiind întreruptă între 1916 şi 1920. În perioada următoare publică şi îşi reeditează volume de versuri şi proză (Strofe alese: Balade vesele şi triste, 1920, În gheara lor, 1920, Migdale amare, 1928, Scrisori fără adresă, 1931 etc.); colaborează la publicaţii diverse, printre care Biletele de papagal ale lui Arghezi sau Revista Fundaţiilor Regale. Se bucură de un mare succes de public şi este laureat al Premiului Naţional pentru poezie (1926). În cercul Vieţii Româneşti participă la legendarele expediţii de vânătoare descrise de Sadoveanu. Este ales membru corespondent al Academiei în 1936. În 1937, afectat de o boală hepatică gravă, se internează la un spital din Viena; este însoţit de poeta Otilia Cazimir, cu care are o relaţie profundă şi statornică. Se stinge din viaţă la 7 mai 1937, la Iaşi. G. Topîrceanu rămâne în istoria literaturii române ca un ironist rafinat şi un umorist melancolic, de mare virtuozitate poetică.

Fragment

„Niciodată în viaţa mea nu am fost mai îngrozit de cum sunt acum. Amurg nouros, soldaţi ca furnicile pe mal şi pe şlepuri. Dunărea tulbure sub noi. Ce-mi va aduce noaptea aceasta şi ziua de mâine?“ În august 1913, atunci când îşi nota aceste gânduri în jurnalul său de campanie, sergentul Gheorghe Topîrceanu nu bănuia că-i va fi dat să retrăiască aceeaşi spaimă, peste doar trei ani. Cauzele vor fi și ele ace leași: panica şi dezorganizarea care au pus stăpânire pe armata română. Prezenţa apăsătoare a pericolului holerei, care umbreşte succesul facilei campanii militare din vara lui 1913, de la sud de Dunăre, va fi înlocuită, în august 1916, de omniprezenta ameninţare a soldatului bulgar, animat de „o nebună furie de răzbunare“. După intervenţia militară în cel de-al Doilea Război Balcanic, cu sentimentul că România este arbitru în acest spaţiu, politicienii de la Bucureşti preferă să creadă că există o armată bine înzestrată, bine organizată şi bine condusă. Această iluzie va fi însă spulberată în mod dureros la Turtucaia, între 2 şi 6 septembrie 1916 (stil nou), în prima confruntare dintre trupele bulgare şi cele române. Cum a fost posibil, totuşi, acest dezastru militar?

Alte titluri pot fi descărcate în format .pdf din Biblioteca Virtuală Humanitas.