Literatura Universală Contemporană O carte pe zi Premiul Pulitzer

O carte pe zi. „Simpatizantul”, de Viet Thanh Nguyen

Simpatizantul, multipremiatul roman de debut al lui Viet Thanh Nguyen este, printre multe altele, un roman de spionaj și de război plin de suspansul unui thriller, o satiră politică, o privire istorică lucidă asupra colonizării și revoluției, un imn straniu și impecabil închinat imigrantului, o explorare caustică şi incomodă a identităţii şi a Americii, o meditație asupra vinovăției și trădării.

Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu două minţi, jumătate francez, jumătate vietnamez, ajunge în America după căderea Saigonului şi încearcă, aşa cum fac şi ceilalţi refugiaţi vietnamezi, să-şi construiască o nouă viaţă.

În ciuda atrocităților și a numeroaselor situații-limită care împânzesc cartea-asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite, la capătul acestei lecturi vă așteaptă un regal. Simpatizantul este un roman ultraamibțios, profund și inteligent, cu un ritm înnebunitor, personaje excepționale, cu un tip de scriitură flamboaiantă și fraze absolut memorabile care or să vă bântuie și, nu în ultimul rând, o carte de un umor negru ucigător și foarte nuanțat, hrănit dintr-o ironie și o autoironie de cea mai bună calitate.

„Teribil de amuzant, cu o textură verbală foarte provocatoare… Tandru și în același timp pervers, acest roman ne amintește cât de mari pot fi unele cărți.” The Guardian

Există o trimitere la infama scenă cu ficatul din Complexul lui Portnoy al lui Philip Roth, de data aceasta personajul apelează la un calamar. Dar Apocalypse Now este, de departe, cea mai evidentă aluzie. Simpatizantul este un omagiu elegant adus unuia dintre cei mai mari regizori americani în viață sau probabil un pumn direct în față ori poate ambele la un loc.” New York Times

Viet Thanh Nguyen s-a născut în Vietnam şi a crescut în America. Predă engleza şi Studii Americane la Universitatea California de Sud şi trăieşte în Los Angeles. Este autorul lucrărilor academice Race and Resistance: Literature and Politics in Asian America (2002) şi Nothing Ever Dies: Vietnam and The Memory of War (2016), iar Simpatizantul reprezintă debutul lui editorial în ficţiune. Nguyen a lasat recent și un volum de proză scurtă intitulat Refugiații.

Citește un fragment

 „Plicul portocaliu, destul de grosuţ, avea pe el numele meu, scris greşit, dar într‑o superbă grafie cursivă. Acesta a fost primul semn că ar putea apărea probleme; al doilea a fost faptul că, atunci când m‑a sunat ca să‑mi ceară adresa de corespondență şi să stabilim o întâlnire cu regizorul acasă la acesta, în Hollywood Hills, Violet, asistenta lui personală, nu a catadicsit nici măcar să mă salute sau să‑mi spună la revedere. La fel de aiuritor s‑a comportat Violet şi când ne‑am întâlnit în persoană. După ce mi‑a deschis uşa, mi‑a spus cam aşa: Bucuroasă că aţi reuşit să ajungeţi, am auzit multe despre dumneavoastră, bune observaţiile dumneavoastră la Cătunul. Exact aşa a vorbit, fără subiecte şi predicate, fără intonaţie de sfârşit de propoziţie, de parcă nu voia să‑şi irosească gramatica şi punctuaţia pe mine. Apoi, fără a binevoi să‑mi arunce măcar o privire, a înclinat din cap într‑un gest de condescendenţă şi dispreţ, făcându‑mi semn să intru.

Probabil că directeţea aceasta era o trăsătură de personalitate, căci altminteri Violet arăta ca cel mai rău soi de birocrat, birocratul aspirant, de la tunsoarea dreaptă, până la unghiile curate, tăiate scurt şi la pantofii comozi, eficienţi. Dar poate că doar mi se părea mie, cum eram încă destul de afectat moral de moartea maiorului, ca şi de apariţia căpăţânii lui la nuntă. Reziduurile emoţionale ale acelei nopţi erau ca o picătură de arsenic care cădea în apele line ale sufletului meu; gustul acestor ape nu se schimbase cu nimic, dar erau în întregime contaminate. Aşa că poate că de aceea, trecând pragul şi intrând în foaierul din marmură, am început instantaneu să bănuiesc că asistenta se purta aşa din pricina rasei căreia îi aparţineam.

Ceea ce a văzut ea uitându‑se la mine trebuie să fi fost pielea mea gălbuie, ochii mei ceva mai mici şi poate umbra care plana asupra reputaţiei organelor genitale ale bărbaţilor din Orient, care pasămite ar fi fost mai mici, aşa cum le înfăţişau semianalfabeţii pe pereţii multor toalete publice. Oi fi fost eu doar pe jumătate asiatic, dar în Ame­rica din punct de vedere rasial se aplica principiul totul sau nimic. Ori erai alb, ori nu erai. Partea amuzantă era că în perioada studenţiei nu mă simţisem niciodată inferior din pricina rasei mele. Eram catalogat drept străin, aşa că eram tratat ca un oaspete.

Dar acum, chiar dacă eram ame­rican în toată regula, cu carnet de conducere, cu card de asigurări sociale şi cu un permis de străin rezident, Violet mă considera tot străin, iar prin această nerecunoaştere a statutului meu, îmi ciuruia pielea fragilă a încrederii în mine însumi. Oare dădusem eu în paranoia, ori asta era o caracteristică generală a americanilor? Poate că Violet suferea de o formă de daltonism, de vreo inabilitate inten­ţionată de a distinge între alb şi orice altă culoare, singura infirmitate pe care şi‑o doreau americanii. Dar, în timp ce păşea pe pardoseala lucioasă din lemn de bambus, în­conjurând‑o de departe pe femeia de serviciu oacheşă care tocmai aspira un covor turcesc, am înţeles deodată că nu despre asta era vorba.

Faptul că vorbeam englezeşte im­pecabil nu conta. Chiar dacă m‑ar fi auzit, tot drept prin mine ar fi privit sau poate ar fi văzut în mine pe altcineva, căci retinele îi fuseseră afectate de imaginea acelor castrati inventaţi de Hollywood, cu care Hollywoodul înlocuise imaginea bărbaţilor asiatici adevăraţi. Mă refer la asiaticii din acele desene animate purtând titluri ca Fu Manchu, Charlie Chan, Fiul numărul unu, Hop Sing (auzi, Hop Sing!) şi la japonezul tipic cu ochelari şi cu dinţii ieşiţi în afară, nu jucat, ci caricaturizat de Mickey Rooney în Mic dejun la Tiffany. Interpretarea aceea fusese atât de jignitoare la adresa noastră, încât până şi adoraţia mea faţă de Audrey Hepburn se dezumflase când înţelesesem că și ea implicit îşi dăduse girul pentru oroarea aia.

Pe când m‑am aşezat în faţa regizorului, în biroul acestuia, deja clocoteam de amintirea tuturor acestor lucruri foarte supărătoare, ca nişte răni, dar nu am lăsat să se vadă nimic. Pe de o parte, aveam întâlnire cu un faimos Autor de filme, eu fiind doar un pasionat de cinematografie jignit, care îşi petrecea după‑amiezele de sâmbătă în atmosfera binecuvântată a sălilor de cinematograf, de unde ieşeam, clipind din ochi şi cam năuc, în lumina puternică a soarelui, la fel de orbitoare ca lumina becurilor fluorescente din sălile de naştere ale spitalelor. Pe de altă parte, eram consternat după lectura scenariului lui. Principalul efect special din film nu consta nici în aruncarea în aer a unor lucruri, nici în eviscerarea unor trupuri, ci în nararea unei poveşti despre ţara mea în care nici un singur compatriot de‑al meu nu rostea vreun cuvânt inteligibil. Violet reuşise să‑mi zgândăre şi mai tare sensibilitatea etnică deja inflamată. Dar asta nu era de ajuns ca să mă facă să‑mi manifest iritarea, aşa încât m‑am străduit să zâmbesc şi să fac ceea ce mă pricepeam să fac cel mai bine, şi anume să‑mi iau o figură la fel de impenetrabilă ca o bucată de hârtie de ambalaj legată cu sfoară.

Autorul m‑a studiat ca pe un figurant care s‑ar fi strecurat pe şest în mijlocul desăvârşitei lui mise‑en‑scène. Alături de telefon trona o statuetă Oscar aurie, care putea fi folosită fie ca sceptru regal, fie ca ghioagă cu care să spargi capetele scenariştilor impertinenţi. Smocuri de păr i se ve­deau pe braţe şi i se iţeau de sub gulerul cămăşii, o etalare de bărbăţie hirsută care m‑a făcut să mă gândesc la pro­priul meu trup relativ lipsit de păr, la pieptul, pântecele şi fesele mele la fel de fine şi de spâne ca ale unei păpuşi Ken. Îl aveam în față pe cel mai în vogă scenarist‑regizor din oraş, mai ales după triumful ultimelor două filme ale sale, începând cu Hard Knock, un film lăudat de critici, despre încercările prin care trec câţiva tineri americani de origine greacă pe străzile agitate din Detroit.

Era un film parţial autobiografic, Autorul moştenind la naştere un nume de familie grecesc cu iz de măsline, pe care şi‑l „albise“ în tipicul stil hollywoodian. Cel mai recent film al său era o declaraţie prin care Autorul sugera că se săturase de etnicitatea sa nu tocmai albă şi începuse să o explo­reze în schimb pe cea albă precum cocaina. Venice Beach era un film despre eşecul Visului American, înfățișând un reporter dipsoman şi pe soţia lui depresivă, care scriu fiecare, făcând concurs între ei, propria lor versiune a Marelui Roman American. Pe măsură ce teancurile de hârtie cresc şi tot cresc, resursele financiare şi vieţile celor doi se mistuiesc, la sfârşit publicul rămânând cu imagi­nea casei dărăpănate a acestui cuplu, sufocată de flori de buganvilea, însă minunat luminată de soarele care apune în valurile Oceanului Pacific. Era o poveste gen Didion1 corcită cu ceva Chandler, în stilul prefigurat de Faulkner şi ecranizată de Welles. Era foarte bun filmul. Omul avea talent, oricât n‑aş fi vrut eu să recunosc asta.

Încântat să te cunosc, a început Autorul. Grozave observaţiile tale. Ceva de băut? Cafea, ceai, apă, sifon, scotch? Niciodată prea devreme pentru scotch. Violet, nişte scotch! Şi gheaţă. Am spus gheaţă. Fără gheaţă atunci. Şi eu. Pentru mine întotdeauna simplu. Ia uită‑te ce privelişte am de aici. Nu, nu la grădinar! José! José! Trebuie să bat în geam ca să mă audă. E aproape surd. José! Dă‑te într‑o parte! Strici priveliştea. Bine. Ia te uită ce privelişte! Şi acolo e semnul cu Hollywood. Nu mă mai satur de el. E ca şi când Cuvântul Domnului tocmai ar fi coborât din ceruri drept pe dealurile acestea, iar cuvântul acela este Hollywood. Nu zicea Domnul întâi să fie lumină? Şi ce altceva este un film decât lumină? Fără lumină filmul nu poate exista. Abia după aceea vin cuvintele. Când văd semnul acela, îmi amintesc că trebuie să scriu în fiecare dimineaţă. Cum. Bine, nu scrie Hollywood. M‑ai prins. Ai ochi buni. A început să se descompună. O jumătate dintr‑un O aproape că s‑a răbuşit, celălalt „O“ a dispărut cu totul. Tot cuvântul se transformă într‑un rahat. Ei şi. Tot se înţelege ce scrie. Mersi, Violet. Noroc. Cum se spune „noroc“ în ţara ta. Am întrebat cum se spune. Yo, yo, yo, aşa este? Îmi place cum sună. E uşor de ţinut minte. Atunci, yo, yo, yo. Şi încă unul, în sănătatea congresmanului care mi te‑a trimis. Eşti primul vietnamez pe care‑l întâlnesc în viaţa mea. Nu sunteţi prea mulţi pe la Hollywood. La naiba, de fapt la Hollywood nu este nici un vietnamez. Iar autenticitatea este un lucru important. Nu că autenticitatea ar fi mai importantă decât imaginaţia. Povestea primează. Iar povestea trebuie să fie universală. Dar nu strică să introduci şi nişte detalii autentice. Am avut pe cineva din Beretele Verzi care chiar a luptat alături de montaniarzi; el mi‑a verificat textul. El m‑a găsit pe mine. Scrisese un scenariu. Toată lumea scrie scenarii. Habar n‑are să scrie, dar omul e un adevărat erou american. A făcut două stagii, a omorât agenţi Viet Cong cu mâinile goale. A primit Steaua de Argint şi Inima Purpurie cu frunze de stejar. Să fi văzut ce poze Polaroid mi‑a arătat. Mi s‑a întors stomacul pe dos. Oricum, mi‑a dat câteva idei despre cum să fac filmul. Nu prea multe corecturi de făcut. Ce părere ai despre asta“.

Simpatizantul de Viet Thanh Nguyen. Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Cartea poate fi găsită pe librarius.md

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *