Fragmente literare Noutăți Noutăți editoriale

La editura Polirom a apărut romanul “Capătul drumului” de Liliana Corobca, autoare din Republica Moldova

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003).

A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2016), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia,  așa este prezentată autoarea pe site-ul editurii Polirom.

Subiectul romanului este despre familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere. Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă şi moartea”.

Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului.

Suplimentul de cultură a publicat și un fragment înainte de apariția cărții în librării.

– Fragment –

La Gara Mică din Cernăuți ne aștepta trenul cu foarte multă lu­me adunată din satele româ­nești din județul Cernăuți și din ținutul Herței. Județul Cernăuți avea trei orașe, Cernăuți, Cozmeni, Sadagura, o comună suburbană – Horecea – și 61 de comune rurale, compuse din 93 de sate, toate cedate, atunci, în 1940. O parte a bucovinenilor din acest județ au fost învagonați în Sadagura. Toate familiile ridicate din Cotul Ostriței au fost urcate în căruțe și duse la primăria din Mahala. Apoi, încăr­cați în camioane, au fost trans­portați la Sadagura, acolo fiind separați de familii bărbații. După ce au adunat lume peste lume din întreaga Bucovină, la Cernăuți a fost format un eșalon de nu i se mai vedea capătul.

La 15 iunie, eram în gară și încă nu ne dăduseră apă. Unii erau de două zile în tren. Plângeau cei mai mici și cereau fie mâncare, fie apă. La gratiile vagoanelor erau numai copii, care cereau mereu apă când vedeau câte un milițian. Atunci au venit niște soldați și au descuiat vagoanele, dând drumul câte unui om cu o căldare, din fiecare vagon, să aducă apă. Am mai stat ceva în Gara Mică din Cernăuți, apoi trenul nostru a luat-o spre răsărit. Lumea se uita cu jale la noi și ne făcea semne prietenești cu mâna. La ieșirea din Cernăuți s-a oprit trenul, pentru că se repara calea ferată și trebuia să treacă foarte încet. Atunci am văzut un grup de femei care plângeau, făcându-ne semne și spunându-ne: „Dumnezeu să vă ajute!“. Tot de la ele am aflat că mai trecuse un tren din Cernăuți și că oamenii fuseseră adunați de pe stradă cu camionul și duși la gară, spre deportare…

***

Vai nouă, care bogați am fost, trai îndestulat am avut, în case mari și frumoase am trăit, copiii noștri rumeni și voioși fiind, iar acum pribegi, ai nimănui suntem, flămânzi și murdari în trenul vrăj­maș și întunecos! Doamne, nu ne părăsi în clipa asta grea, căci mai mult decât Iov cercați suntem! Pentru că el, deși lipsit de avere, ședea în gunoiul său, iar noi în țări străine duși suntem și nu știm unde ne vom rezema frunțile și unde ne vom hodini trupurile. El avea prieteni de aceeași limbă cu el, care-i purtau de grijă, îl îmbărbătau, pe când nouă copiii și părinții ne mor de foame în vagoane de vite, iar soldații ne arată armele lor și în limbi străine ne grăiesc, nimica nu înțelegem. Iov, deși bolnav și plin de răni, pe scum­pa lui soție o putea vedea, iară ai noștri soți, o, Doamne, despărțiți au fost de soțiile și copiii lor, urcați în vagoane separate și zăvorâți departe de noi fost-au, nicio veste de la ei nu avem, nici să știm de mai viețuiesc ori nu, smulși au fost cu sila din sânul familiei. Și așa, stingheri și singuri, ne lăsăm duși de trenul acesta în călătoria fără sfârșit, ca trestiile bătute de vânt ne clătinăm de viforul necazurilor și al necunoștinței pentru ziua de mâine…

Vagoanele aveau o singură ferestruică, dar și aceea era zăbrelită. Am avut noroc că am urcat ultimii și am rămas lângă ușă. De dormit, dormeam pe podele, că era în toiul verii și nu mai puteam de zăpușeală, aveam cam toți câte un țolișor, câte un covoraș. Mâncare ni se dădea cam o dată la două-trei zile, o bucățică de pâine cleioasă și neagră ca pământul, un pește sărat sau cașă, adică un terci din cereale, mai primeam uneori. Când am gustat prima oară mâncarea ceea, am strâmbat cu toții din nas, noi copiii, obiș­nuiți cu pâinea noastră dulce și puhavă, a doua oară, peste alte trei zile, am mâncat, deși nu ne plăcea. Iar a treia oară ni s-a părut bună. Dar până să ajungem să mâncăm iar pâine de la noi din Bucovina, cum spune cântecul, a fost cale lungă și apă multă a curs pe Irtîș, Obi, Lena și Volga: „Foaie verde și-un lipan, poate-om mai trăi un an și, acasă când ne-om duce, ne-a da mama lapte dulce și pâinică rumeoară, nu ca asta de amară“. Când proviziile noastre erau pe sfârșite, pita primită ni se părea mare bunătate, iar gustul pâinii noastre bucovinene îl uitaserăm.

Nu era nici un copil foarte mic, de țâță, la noi în vagon. Slavă Domnului! Mare chin pentru pruncul speriat, însetat, flămând, nespălat, sortit pieirii din cauza condițiilor din tren, dar și pentru cei de alături, neputincioși să-l ajute. Mare chin să ai alături o mamă căreia îi moare copilul și ea nu poa­te face nimic. După toate umi­lințele la care bieții oameni erau su­puși, trebuiau să mai asiste și la suferințele altora. Să urmărească cum se sting cei din jur, mai slabi. Când trenul staționa pe linii moar­te și era liniște în jur, că ne lăsau pe câmpuri, departe de așezări omenești, auzeam plânsetul copiilor din vagoanele vecine. Acel plânset ne chinuia și ne îngrozea pe noi, cei de alături, și nu vreau să-mi închipui cum era să fii acolo, în vagon cu ei. Apoi plânsul era tot mai stins, tot mai ușor, până nu l-am mai auzit deloc.

***

În librăriile din Republica Moldova deocamdată poate fi găsit doar romanul Kinderland.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *