Cartea pentru adolescenți

Observator cultural: Elevi implicaţi în proiectul Observator Lyceum despre cărţile nominalizate la Proză

La Gala Premiilor Observator cultural este acordat, începînd din 2016, un premiu al liceenilor – Observator Lyceum. La ediţia din acest an, cîştigătoare a fost Tatiana Ţîbuleac, scriitoare din Republica Moldova, pentru volumul Vara cînd mama a avut ochii verzi, Editura Cartier.

Vă propunem un text de pe Observatorcultural.ro/cu recenziile elevilor implicați în proiectul Observator Lyceum

Despre Pelinul negru

„În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01.23 noaptea“ – devine refrenul sumbru al Pelinului negru, ce trasează mecanic destinele personajelor şi nu le îngăduie cititorilor să uite.

Naratoarea şi eroina cărţii, Agustina Bulţa, este o copilă născută undeva, în nordul României, la numai cîteva luni de la tragedia ce-i va condiţiona tacit viaţa: rămasă de trei ori repetentă în clasa întîi, protagonista nu reuşeşte nicicum să deprindă taina cititului, căci literele nu vor, parcă, să se lege în cuvinte, măcar pentru a o salva de batjocura colegilor.

„–Repetentă! a strigat toată ţara. Şi ochii mi s-au umplut de păianjeni şi o pînză lipicioasă m-a înşfăcat să mă scoată la tablă.“

Augustina îşi împarte simplu existenţa între două ipostaze: „tutuana“ și „druga“. Dacă prima este fetiţa cuminte şi deşteaptă, sinteza ideală a virtuţilor la care rîvneşte, cea de‑a doua devine un simbol ruşinos al sluţeniei şi degradării fiinţei. Oscilaţia permanentă a fetei între cele două dictează cursul romanului, iar cititorii o urmează în căutarea unei identităţi şi a unui loc în lume. Zadarnic, însă. Odată transferată la şcoala specială de la Buzău, unde învaţă laolaltă cu elevi cu adevărat bolnavi psihic, Agustina pierde, cu trecerea timpului, urmele oricărui drum înapoi spre normalitate. „Prinţesa a început să uite deodată cine e şi-a ajuns să se poarte ca toţi copiii vrăjiţi din casa dascălului. Vorbea vrute şi nevrute, îşi izbea trupul de pereţi, se tăvălea cu porcii prin murdărie.“ Prea „drugă“ pentru o şcoală normală, dar prea „tutuană“ pentru una specială – aşa ar suna destinul fetei dislexice, victimă inocentă a istoriei şi a ignoranţei celor mari. Ajunsă acasă, profund marcată de experienţa violentă a şcolii speciale, din Agustina rămîne doar o tristă umbră a umanului, iar purcelul familiei ocupă acum locul unui frate.

„Acum, că a trecut vremea, oare de ce parte am alunecat? Mi-am trăit viaţa sub scîndurile negeluite ale patului, am rîcîit cît am putut, doar, doar voi şlefui lemnul pînă cînd să înşurubez în el o rază firavă de soare. Numai că odată ce-ai ajuns drugă, nu e nici o cale să dai înapoi.“

Pentru a fi înţeles pe deplin, Pelinul negru trebuie parcurs cu sufletul deschis şi fără prejudecăți. Oricît de cumplită, realitatea privită prin ochii Agustinei devine cu adevărat magică – o fetiţă de numai opt ani, o biată „drugă“ repetentă, îşi imaginează lacrimile mamei ca pe nişte munţi de sare pe care te poţi ghemui cu faţa la cer sau ca pe aluatul parfumat şi infinit de bunătate crescînd din pielea bunicii. Vocea narativă fragedă şi facilă a fetiţei o prinde cum nu se poate mai bine pe autoare, care îmbină în cartea sa lirismul Aglajei Veteranyi cu atmosfera romanului Flori pentru Algernon – reţetă literară care promitea de la bun început să cucerească un cititor ca mine.

Deşi cartea Ioanei Nicolaie problematizează, în principal, consecinţele dramatice ale dezastrului de la Cernobîl, povestea Agustinei reuşeşte să intrige şi să transmită, invariabil, mult mai mult. Citind Pelinul negru, am desluşit semnalul de alarmă privitor la sistemul de învăţămînt românesc rudimentar. Deşi lumea romanului trimite la realitatea anilor ’90, o perioadă de profundă confuzie politică în spaţiul românesc, ea nu este cu mult mai distopică decît cea pe care o trăim astăzi. Neputinţa sistemului de a se conforma nevoilor unor copii cu deficienţe, degradarea pînă la subuman, drama, violenţa, fragilitatea copilăriei – toate acestea sînt temele care construiesc Pelinul negru şi îi conferă forma unei lecturi deosebit de puternice, un lung şi fervent poem despre „huidume“, „chele“ fără mamă, „tutuane“ şi „drugi“.

Ruxandra GÎDEI

Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“

Dacă aş putea rezuma romanul într-o singură sintagmă, cu siguranță aceea ar fi „neputința în fața inevitabilului“, în cazul Ioanei Nicolaie, un inevitabil care se desprinde dintr‑o sferă îndepărtată şi intră în coliziune cu viețile cotidiene ale celor ce nu par atît de îndepărtați şi cu ale căror existențe rezonăm. În acest context, autoarea introduce o perspectivă unică în literatura contemporană, aş zice eu, care nu surprinde doar prin autenticitatea trăirilor, ci şi prin pertinența impresiilor: toți membrii familiei, de la Sever pînă la tată, îşi pun aceleași întrebări, sînt măcinați de aceleași ipoteze înspăimîntătoare, dar „tutuana“ Agustina şi le și exteriorizează. Această atitudine, alături de multe alte situații, îl fac pe cititor să înțeleagă eventualele întrebări, mult mai profunde, ale „drugii“ care prinde un contur din ce în ce mai pronunțat tocmai în instituția menită să o salveze. „Şcoala specială“ are valențe pozitive, optimiste, în viziunea Agustinei, pînă la „proba contrarie“, ba chiar şi după aceea, însă atmosfera şi faptele transmit degradare dincolo de spiritul de „tutuană“ încă prezent în conștiința eroinei. Astfel, sîntem, pe de-o parte, întîmpinați de entuziasmul (din ce în ce mai fad) al Agustinei, iar pe de altă parte, loviți de realitatea care ne stimulează propria frică, propriul dezgust, dar mai ales sentimentul de neputință, generînd o stare de imponderabilitate în nedreptate. Sîntem martorii unei căderi line într-un spațiu la care doar Agustina are acces, la trecerea de la ființă voluntară la ființă involuntară, iar acest proces prezentat crescendo nu ne poate face decît să fim străpunși de un plîns silențios, asemenea dezastrului care-şi pune amprenta pe existența fragilă a eroinei.

Arina COŞTILĂ

Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai“

Despre Mandarina

Cineva îmi spunea, după ce citise cartea, că Răzvan Petrescu trebuie să fie cu siguranță nebun ca să scrie așa ceva. Eu i-am răspuns că autorul pe care l-am descoperit în această carte nu e nebun, în schimb, e meloman.

Cu acest tur de forță muzical, Răzvan Petrescu pune pe hîrtie o lume bizară, doar pe jumătate lucidă și mai ales disonantă. Un narator omniscient este ghidul cititorului de‑a lungul acestui șir de povestiri, un narator cu fraze kilometrice și pline de ironie.

Încă de la prima povestire, o rescriere modernă a bine-cunoscutei povestiri pentru copii Fetița cu chibrituri, autorul ia cititorul pe sus, într-o plimbare nebună și neanunțată, pe deasupra Copenhagăi. Acest prim calup al cărții surprinde pe oricine și, ca o simfonie macabră ce este, descurajează probabil majoritatea cititorilor să se aventureze în continuarea lecturii. Însă cîte minunății îl așteaptă pe cititorul care, temerar, trece de aceasta primă cameră tapisată cu capcane stilistice și pătrunde în pădurea narativă! De acea cred că, pentru a vorbi despre proza lui Răzvan Petrescu, trebuie modificată o veche zicală românească, mai potrivit fiind să spunem: „Nu judeca o carte după prima povestire“.

Ansamblul de 20 de povestiri constituie un mozaic de personaje, ipostaze și acțiuni care, puse cap la cap, constituie universul, aparent neverosimil, al lui Răzvan Petrescu, devenit, în interiorul textului său, un narator dintre cei mai necreditabili. Tematicile cărții sînt relațiile intrafamiliale, comunismul, timpul și jocul. Cu toate că am putea discuta fiecare dintre aceste tematici în parte, o privire de ansamblu proiectată  asupra acestui univers ne va oferi o perspectivă mult mai amplă și nuanțată a sa.

Prima senzație care m-a încercat odată ce am terminat cartea a fost cea de trezire, în opoziție cu starea de visare în care m-am aflat în timp ce citeam cartea. Jonglînd cu toate acele tematici, de-a lungul paginilor, autorul îi induce într-adevăr cititorului impresia de vis și de inconstanță. Umorul fin și (în majoritatea cazurilor) macabru, combinat cu trecerea pe cît de rapidă, pe atît de naturală de la o idee la alta, nu face decît să contribuie și mai mult la inducerea acestui vis în conștiin­ța cititorului.

Însă singurul mod prin care cititorul poate ține pasul cu ritmul mereu alert al poveștilor și al gîndurilor naratorului este urmînd firul muzical al cărții. Cheia înțelegerii acestui extravagant, dar extrem de bine pus la punct volum de proză scurtă este, în definitiv, o cheie muzicală.

Ian ANTONESCU

Liceul Francez „Anna de Noailles“

În dimineaţa de 14 martie, ne-am adunat mai mulţi tineri pasionaţi de literatură, de la diferite licee din Bucureşti, la redacţia Observatorului cultural, pentru a juriza cărţile de proză nominalizate pentru Premiul Observator Lyceum. Îndemnaţi de distinsa doamnă profesoară Carmen Muşat să ne împărtăşim impresiile de lectură şi provocările generate de fiecare autor în parte, am început să dezbatem. Care mai de care! Fiecare a venit cu propria grilă de lectură. N-am mai trăit nicicînd pînă în acea dimineaţă-spre prînz o asemenea efervescenţă de idei. Fiecare a văzut ceva diferit în personaje, întîmplări, lumi (im)posibile şi infernale. Atmosfera vie şi primitoare ca un ceai aromat a făcut timpul să treacă (prea repede!) pe lîngă noi. Apoi am votat. Şi acum ştiţi prea bine ce-a ieşit la vot. Însă, printre preferinţele noastre, s-a aflat şi volumul lui Răzvan Petrescu, Mandarina.

Răzvan Petrescu este un scriitor, dramaturg și editor român, cunoscut pentru opere precum Grădina de vară, Eclipsa, Într-o du­pă‑amiază de vineri, Foxtrot, Rubato, Scrisori către Mihai. Mandarina (2017, Editura Curtea Veche), a obţinut Premiul pentru proză ex aequo cu Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (Editura Cartier).

Dar despre Mandarina vreau să scriu cîteva rînduri. Reunind mai multe proze scurte, volumul este efervescent şi uşor astringent ca o mandarină. Naraţiuni pline de ironie şi umor, care prezintă o realitate pe alocuri sfîşietoare, adesea contrariantă, în care distingem ecoul comunismului, în Mandarina sesizăm frînturi din viaţa tragicomică a protagoniştilor.

Citind volumul lui Răzvan Petrescu, m-am simţit de parcă aş fi răsfoit un album ce dezvăluie o varietate de personalităţi contradictorii şi de tipologii umane (ziaristul linguşitor, fostul deţinut politic care îşi asasinează torţionarul, fetiţa cu chibrituri, bunici simpatici, informatori parşivi etc.). Prin numeroasele referi la domenii precum muzica, cinematografia, literatura, ştiinţa, volumul lui Răzvan Petrescu se dovedeşte unul extrem de vizual şi muzical, fapt care, pus alături de subtila autoironie, face din autor un iluzionist al scrisului. Debutînd cu textul intitulat Fetiţa cu chibrituri, volumul de proze pare să-şi testeze cititorul prin frazele lungi. Autorul setează absurdul ca orizont, satirizînd banalitatea cotidiană. Perspectiva naratorului subiectiv amplifică dramatismul unor scene, prezentate adesea, în chip paradoxal, cu multă detaşare.

În cele 20 de povestiri ce au în prim-plan lumea diformă, se evidenţiază şi alte subteme, precum relaţia omului cu divinitatea, pofta de răzbunare, familia, prietenia, viciile, comunismul, corupția. În Lego, autorul ne prezintă relaţia toxică dintre tată şi fiu, relatată din perspectiva figurii paterne. Naratorul îşi amintește cum obişnuia să asambleze un zid din lego – „Construiam turnuri cît mai înalte din piese de lego şi mă urmărea cu interes pentru că abia aştepta să le isprăvesc ca să le dărîme“ (p. 61). Relația dintre cei doi pare distorsionată din pricina existenţei unui astfel de „zid din lego“, o barieră care poate fi dărîmată cu uşurinţă, dar care reuşeşte să rămînă intactă. Tatăl, perceput iniţial ca un model, devine sursă de indiferenţă şi iritare. Ceea ce trebuie spus este că prozele comunică între ele, putînd considera volumul lui Răzvan Petrescu ca pe un roman compus din ochiuri de apă în care se reflectă o lume imperfectă sau ca pe o suită de proze scurte prinse între ele de firul roşu al naraţiunii țesînd o adevărată pînză de păianjen împrejurul său.

În concluzie, aş menţiona că Mandarina de Răzvan Petrescu este un volum ce reflectă un oarecare tragism cotidian prin prisma ironiei, reprezentînd o lectură ce te face să rîzi şi să plîngi în acelaşi timp.

Andreea DIMA

Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“

Despre Vara în care mama a avut ochii verzi

Un hamac, un sat, un ocean – o vară întreagă în care mama a avut ochii verzi.

Și un băiat de liceu, un grup de prieteni restrîns, un voiaj la Amsterdam ratat – o viață întreagă trăită fără dragoste.

Primele pagini ale cărții oglindesc un amalgan de imagini dure care-l înfățișează pe Aleksy, copilul ce-și urăște atît de mult mama. Mai tîrziu, această aparentă duritate se risipește și lasă treptat loc iubirii adevărate, regăsirii și descoperirii unor sentimente uitate, pierdute în trecut ori necunoscute. Cei doi își petrec vara împreună, trăind ca oricare altă familie, mergînd să se plimbe adesea și cunoscînd din ce în ce mai multe persoane ce le deveneau prieteni. Totul este stîrnit din pricina unei boli care, apoi, răpește liniștea așternută pentru o scurtă perioadă de timp în sufletul adolescentului, spulberînd lumea ideală ce prinsese viață într‑o căsuță cufundată în depărtări.

Și ultimele pagini ale cărții oglindesc naș­terea unui artist, drumul său, modul în care se trece de la ură și moarte la împlinire și artă. Aleksy de acum combină culori, pictează și are un atelier în șopron, fiind împăcat cu tot ceea ce s-a întîmplat.

Un hamac, un sat, un ocean – toate există chiar și acum, iar vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată. Și băiatul ce a învățat să simtă prin ochii mamei trăiește în lumea aceea ideală cufundată în depărtări.

Ana Iustina PÎSLARU

Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“

Precum raritatea și frumusețea ochilor verzi, așa este și romanul Tatianei Țîbuleac. Romanul-jurnal începe în forță, cu o pictură violentă și sufocantă a furiei unui tînăr împotriva mamei sale. Personajul își descrie supărarea cotidiană împotriva mamei sale și află ca va trebui să petreacă o vară întreagă în Franța în compania ei, în schimbul unei mașini și a altor libertăți. Cu un limbaj onest colorat, adaptat la părerile neconvenţionale ale personajului, și cu un stil simplu, dar nu simplist, Tatiana Țîbuleac reușește să contureze imaginea unor picături de apă care provin dintr-un uragan interior subînțeles. Astfel, cu o intensitate ascendentă a sentimentelor, ea ne așază în vîrful muntelui mîniei, pentru a ne da brînci la vale în partea a doua a operei. Tînărul află motivul excursiei lor: cancerul mamei sale, care îi mai lasă doar două luni de trăit, destul cît să petreacă o ultimă vară împreună. Printr‑o tranziție către imagini „îmblînzite“ și un vocabular emoțional din spectrul opus, furia pică abrupt, fiind înlocuită de o simpatie și o înfrumusețare a mamei în ochii personajului, dar acompaniată totuși de o tensiune a fricii.

De asemenea, autoarea ne face cunoștin­ță cu „artificiile“ mentale ale protagonistului și cu o bucățică din copilăria care a dus la acestea. În a treia parte, personajul își acceptă mama și dragostea pentru ea, dar povestirea tînărului devine din ce în ce mai tulburată de imaginea morții mamei sale și de alte evenimente ce ies la iveală, precum un accident de mașină, din cauza căruia el a ajuns în scaun cu rotile, iar prietena lui și-a pierdut memoria. Povestirile devin din ce în ce mai disparate, iar serioasa instabilitate mentală a personajului, din ce în ce mai evidentă. Romanul se termină ca o balanță: un suspans ce rupe orice îndoială, personajul negînd succint și haotic tot ce s-ar fi întîmplat pînă atunci.

Chiar dacă drumul (un fiu ce își regăsește dragostea pentru mama lui după ce află că o să moară) și destinația (un personaj instabil mental) pot să pară un pic clișee pentru consumatorii de cultură americană, în literatura europeană combinația aceasta e destul de proaspătă, tocmai de aceea, cartea de faţă reprezintă un pas spre deschiderea literaturii române către lume și valorificarea ei în interiorul acesteia. Chiar și cu clișeele descrise mai sus, peisajul este plăcut și îndestulător. Stilul direct, dinamic și bogat adaptat la conținut, împreună cu ocazionalele pauze de lirism despre ochii verzi materni, ce structurează și traduc evoluția mentală a personajului, reușeşte să creeze o adevărată frescă psihologică, un triptic al vieții tînărului torturat. Cu un prim roman excelent, Tatiana Țîbuleac ne lasă nerăbdători în privinţa cărţilor ce vor urma.

Petru Molla

Liceul Francez „Anna de Noailles“

Vara în care mama a avut ochii verzi, un roman care a reprezentat un adevărat boom în spațiul literar românesc și care a fost, așadar, premiat de două ori la Gala Observator cultural (Premiul pentru proză, alături de Man­da­­rina de Răzvan Petrescu, și Premiul Obser­vator Lyceum). Apărut la Editura Cartier, textul Tatianei Țîbuleac a știut să surprindă și să farmece, stîrnind opinii contrastante (dar în mod general pozitive) în mediul criticilor literari. O poveste ce are loc în mare parte într‑o Franță rurală și terapeutică, departe de tehnologii, războaie politice și viteza contemporaneității. În acea atmosferă de latență temporală și pace, se dezvoltă o pereche unică de personaje care, prin ambivalența relației lor, parcurg un eveniment tragic: moartea ca final al unei boli necruțătoare.

Aceste două personaje, respectiv o mamă și un fiu, se construiesc progresiv în ochii cititorului, păstrîndu-și totodată o urmă de mister prin numeroase comportamente inexplicabile, reacții ilogice și gînduri nespuse. În altă ordine de idei, această procedură de schiţare a eroului ficțional denotă o atenție particulară acordată de către autoare realismului complexității minții umane. Faptul că a știut să conserve amprenta temperamentului și a inconștientului asupra comportamentului personajelor sale este de admirat, deși nu reprezintă unul dintre elementele originale ale cărţii. Relația dintre cei doi, deși irațională pe alocuri, este descrisă cvasilogic pe parcursul romanului, ceea ce permite pînă și unui cititor neinițiat o înțelegere adîncă a conflictelor dintre ei. Această falsă simplitate a evoluției personajelor se adaugă unei povestiri în aparență clișeizate, cu un deznodămînt previzibil. O carte, așadar, accesibilă tuturor și aproape obişnuită prin povestea narată.

Dar, în mod sigur, povestea nu este atît elementul principal în literatură, cît unghiul prin care aceasta este abordată. Căci, în cazul discursului dezvoltat de autoare, el își cîș­tigă cu adevărat valoarea estetică prin comment-ul textului. În prima parte a romanului, emblematică pentru furioasa ei intensitate poetică, sînt puse pe hîrtie metafore și ima­gini violente, expresive și delirante. Perspec­tiva aleasă de autoare pentru a exprima boala psihică este extraordinară, dar și extrem de frumoasă. Într-adevăr, cititorul, chiar dacă n‑ar fi atins de aceeași patologie ca personajul principal, reușește să intre în rezonanță, să înțeleagă sensul și manifestările diferitelor crize suportate de Aleksy pe parcursul textului. Este, deci, vorba de o anumită tehnică stăpînită de Tatiana Țîbuleac. Dar ea aduce, în acești stropi de nebunie, o importanță a esteticii care nu se poate găsi decît în poezie. Un statut dual, așadar, între roman și poezie, cu o focalizare asupra unui personaj blocat între artă și nebunie…

În următoarele părți ale romanului, întîlnim un fir narativ, secundar, care corespunde prezentului scrierii textului. El este însoțit mai întîi de comentariile naratorului-personaj și apoi de elemente din viața lui posterioară morții mamei sale. Acest plus, deși aduce o lejeră confuzie cronologică operei, sprijină povestea, deoarece echilibrează scăderea puterii și a dinamismului scrierii. Totuși, ultima parte a romanului marchează un control mai potrivit al acestui echilibru, ceea ce ar putea să se confirme prin interesul cititorului față de intrigă. În afară de dimensiunea simbolică pe care o poate avea (făcînd un paralelism între starea mamei și starea operei și definind opera ca extensie a verii pictate în roman), această pierdere reprezintă un alt element prin care autoarea pare să fi vrut să ofere repere cititorului. O latură ce demonstrează grija ei pentru a conferi o anumită înțelepciunetextului.

În anul acesta, am putut remarca o explozie de cărţi de proză care au avut ca subiect boala, familia și timpul. Deși întrebarea care ar clarifica de ce aceste trei teme sînt predominante în literatura contemporană (atît cea românească, cît și cea universală) este foarte interesantă și ar permite un răspuns dezvoltat sociologic, dar și literar, ea este aici irelevantă. Tatiana Țîbuleac a îmbinat aceste trei teme într-un fel cu totul original și inovator, care, cert, are anumite imperfecțiuni (printre care se numără și dominația limbajului suferinței, care sufocă povestirea), dar prin care se afirmă ca autoare în spațiul literar românesc. Viitoarele ei cărţi vor fi așteptate cu siguranță, și sperăm să descrie cu la fel de multă pasiune și la fel de mult talent și peisajele românești sau moldovenești.

Salomé Lluansi

Liceul Francez „Anna de Noailles“

Despre Greva păcătoșilor

Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, a zecea carte scrisă de Florin Chirculescu, prima semnată cu numele său real și apărută la Editura Nemira în anul 2017, m-a atras încă de la primul pasaj – ,,Alfa, lambda, miu… și mă trezesc la curve“ –, deoarece sună exact ca genul de carte pe care ar scrie-o tatăl meu; născuți în aceeași generație, ambii absolvenți de medicină, au un umor și un stil de a de­scrie atît de asemănător, încît inițial chiar m‑am supărat că tata a scris o carte fără să‑mi spună! Din cauza acestui umor negru – atît de familiar mie –, m-am simțit de la început ca acasă în lumile pline de detalii construite cu migală de Chirculescu, deși cartea este, aș putea spune, un monstru de 1.100 de pagini (și iată că am și spus-o/scris-o).

Greva Păcătoșilor are de toate: gemeni ce comunică între ei mai ales „pe calea blestemului“, corbi, profeți, o poveste dictată de forțe necunoscute… La orice te-ai gîndi, Greva Păcătoșilor deja o are. Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative: primul urmărește doi frați gemeni; unul dintre ei, medic ce-și dorește o grevă – Sahib–, iar celălat, agent al serviciilor noastre secrete, implicat într-o misiune ce-l vizează pe fratele său – Mesneraș–; al doilea plan ilustrează ultimele zile de viață ale profetului Mohamed și pe Sahib – ,,tabib“-ul profetului–, ce scrie o poveste. Accentul cade majoritar pe acțiune în acest roman, contextele spațiotemporale fiind îmbinate cu atît de multă naturalețe, încît spitalul în care lucrează Sahib se contopește aproape cu camerele de lucru și grădina tabib-ului cu același nume.

Cu o apetență pentru descriere, fraze lungi și pasaje ale căror mărimi variază de la două pagini („21. Zăpada“) la 20 de pagini („81. Buncărul“), Greva Păcătoșilor sau apocrifa unui evreu reușește totuși să păstreze o forță a frazei suficient de percutantă pentru a te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul romanului, paginile fiind întoarse pe neobservate. Foarte densă, foarte bine articulată narativ, distopia lui Chirculescu abundă de fragmente scrise în alte limbi, trimiteri la diferențele dintre religii și cultura postcomunistă a românilor, fără a deveni însă prea încărcată. Personajele sînt atît de bine construite, încît par a fi persoane cu care te-ai putea întîlni pe stradă, acțiunile, sentimentele și reacțiile lor oglindindu-le pe cele ale oricui.

Finalul păstrează loc pentru mai multe variante, lăsîndu-l pe cititor să decidă ce se va întîmpla mai departe. Pentru mine, acesta este genul perfect de final, mai ales pentru o carte atît de complexă cum este Greva Păcătoșilor.

Dacă ar fi să compar Greva Păcătoșilor cu alte landmark-uri ale culturii generale, aș putea spune că e un hibrid dintre Blade Runner(cartea sau filmul – eu prefer varianta din 1982 –, datorită distopiei pe care o prezintă), curentul cyberpunk și o coproducție Joyce & Rushdie – cu alte cuvinte, o combinație de succes ce devine un must-read pentru astăzi și un viitor clasic al literaturii române.

Mara-Anastasia ISVORANU

Colegiul Național „Sfîntul Sava“

De ce ne aflăm aici, de facto? Oare existăm dintr-o pură întîmplare explozivă sau dintr-o coincidență telurică peste care s-a suflat har divin? Ne naștem, trăim și murim, conducîndu-ne destinul prin propriile alegeri sau întreaga noastră viață este dictată de o profeție pe care refuzăm să o înțelegem? Iată complexa problematică abordată de Florin Chirculescu, în primul roman pe care-l semnează cu numele său real, Greva păcătoșilor.

Răspunsurile la toate aceste întrebări vin ca într-o discuție între prieteni. Fie că ia conturul lui Mesneraș, Sahib, Barzillai/Sahib, sau al oricărui alt personaj-narator, prezența cu autoritate nu sperie, ba chiar este motivul pentru care cititorul se apropie de carte. În plus, flexibilitatea cu care Chirculescu narează aduce acestui roman, impresionant prin volum la prima vedere, unicitatea care chiar te poate împinge la o a doua lectură. Ipso facto, putem vorbi despre o metamorfoză constantă a instanței narative, care, în ciuda complexității planurilor pe baza cărora cartea curge, folosește un limbaj colocvial-argotic, specific postmodernismului, prin care dă o formă accesibilă unui fond ideatic eterogen.

În realitate, prin aceste planuri narative, care se împletesc și care chiar ajung să se confunde între ele cu fiecare capitol care trece, romanul devine polifonic și, astfel, ocupă un loc aparte în cadrul literaturii române contemporane. De asemenea, izbuteș­te acest lucru prin personajele memorabile, iar primul avatar pe care cititorul îl întîlnește este Mesneraș, geamănul care lucrează în serviciile secrete naționale, fiind un bărbat amuzant („cică aniversau nu-știu-ce, primul sărut, primul orgasm, prima rată – nu mi-e clar ce“) și deranjant de sincer („Sîntem frați, dar n-am plîns niciodată împreună“). Intere­sant prin condiția sa de frate nedreptățit de părinți, rămîne constant din punct de vedere emoțional, pe tot parcursul întortocheatului fir narativ, neafectat mai ales de existența unei profeții, la care voi ajunge în cele ce urmează. Spre deosebire de fratele său, Sahib este instanța în pielea căruia Chirculescu se simte cel mai bine, dată fiind profesia comună a celor doi, de chirurgi. Fluctuația psiho-emoțională se vede cel mai bine la el deoarece, față de Mesneraș, sursele de energie negativă sînt mult mai numeroase. Pe de-o parte, avem pacienții, care nu pot fi mereu salvați din brațele neantului, apoi avem ministerul și problema sindicală – factori ce vor naște un monolog pe cît de bine scris, pe atît de trist și de adevărat –, iar pe de altă parte, trăiește și o neîmplinire pe plan afectiv, odată cu Ali și apoi cu părinții proprii. Pe scurt, în privinţa problemelor profesionale, Sahib tînjește după rezolvare, iar pe cele personale medicul din 2013 le face uitate, însă, cu siguranță, le resimte din plin.

Îl numesc pe Sahib astfel deloc întîmplător, pentru că Florin Chirculescu își mai evocă un alter ego, în personajul tabib-ului Barzillai din anul 632, poreclit tot Sahib, aproape definitiv. Conflictul medici-conducere din anul prezent este transpus în exotica Medina care, precum capitala României, „are astm, paralizează, dă-n arteroscleroză“, din cauza conflictului confesional de la acea perioadă. Musulmanii învinuiesc evreii pentru moartea profetului, „pacea fie cu el“, mai exact pe Sahib, evreu la origine, care s-a ocupat de tratarea lui Mahomed. Astfel, această tematică religioasă se țese pe lîngă o problematică familială, tablou finalizat de apariția unei ebionite cu puteri supranaturale, dar și foarte ispititoare pentru agnosticul medic pe nume Zamira. Toate aceste elemente prezentate pe larg în volumul de 1.100 de pagini formează o pînză de păianjen în care Sahib se vulnerabilizează, toate principiile sale incipiente dezagregîndu-se pînă la deznodămîntul romanului.

Totuși, unde este legătura dintre cele două planuri? Profeția amintită mai sus se referă la o carte, transformînd Greva păcătoșilor șiîntr-un metaroman. Florin Chirculescu, după cum își recunoaște el însuşi forța narativă pe sfîrșitul romanului, îi conferă lui Sahib din Medina abilitatea de a fi autorul unui manuscris despre doi gemeni care vor să cucerească muntele Nanga Parbat, dorința apar­ținîndu-le încă de mici celor doi protagoniști bucureșteni. Doar Sahib va ajunge, cu greu, să creadă în puterea acesteia, carte profetică ce nu dictează doar destinele gemenilor, dar și viețile celor din jur.

Conotațiile acestei cărți aproape divine pot constitui singure un subiect de analiză, însă în cadrul Grevei…, alături de atît de multe teme și simboluri, unele neamintite aici (corbul), dar abordate de o peniță postmodernistă și originală, duc la geneza inevitabilă a unui roman deschis interpretărilor. Impre­vizibil în scriitură, fostul Sebastian A. Corn, actualul Florin Chirculescu, și-a cîștigat locul în biblioteca mea lîngă contemporanii săi, lăsîndu-mă să mă întreb dacă viață mea a fost, deja, decisă de un banal manuscris.

Catălin VELIŞCU

Colegiul Naţional „George Coşbuc“

Despre Adio, Margot

Revoluțiile generează lumi noi. Nici cea franceză din Adio, Margot, romanul Dianei Adamek (Editura Univers, 2017), nu face excepție. Începuturile sînt explozive, furibunde, copleșitoare. Ele profanează vechiul spre a instaura noul. Însă armistițiul dintre lumea veche și cea nouă are loc doar odată cu stingerea datoriilor.

În viziunea autoarei, Big Bang-ul regicid îndreptat împotriva masculilor și femelelor alfa royale e drapat în roșul sanglieriu al unei gestații ce germinează gemelar: pictorul etern (ars longa) și capul-Atman care-l nutrește intra- și extrauterin. Iubitoarea Arabela ascunde sub rochie capul Regelui Henric al IV-lea, spre a-l salva de la distrugerea totală, simulînd o sarcină care ulterior se dovedește a fi reală. Nou-născutul și nou-renăscutul pornesc într‑o călătorie de-a lungul a două veacuri de singurătate, în pofida multiplelor însoțiri. Artistul Sébastien Bătrînul și regele Henric Veșnic Tînărul traversează spațiile și timpurile ca să‑și găsească propria culoare. Fiul de carne al Arabelei se vindecă sanctificator de muțenie atunci cînd i se promite tinerețea fără bătrînețe a picturii, iar fiul ei de sînge se vindecă de colindat atunci cînd se reîntoarce la sine. Arabela este o Marie voluntară, care alege să‑l (re)nască pe Henric, mîntuindu-l de prea-catolicii unui Dumnezeu mai mare, dar ea consimte și la maternitatea profană.

Țeasta regală își schimbă posesorii într-o sarabandă care ține pînă în zilele noastre: Marie, sora de lapte a lui Sébastien, adoptat după moartea mamei sale, ce-și încheie socotelile cu viața în care nu poate dărui autenticitate celor din jur; Julie, colega ei de florărie, devenită – și datorită lui Sébastien – stareța Lucilla a mînăstirii Santa Rosa (!) din Amalfi; soldatul Boniface, venit să primească îngrijiri medicale; doctorul Alessandro Rosselini, cel de care se îndrăgostește în Egipt; Lisa, fiica Agatei, favorita Lucillei; țesătorul Tomasz Kaminski, care o descoperă căutînd un portret al bunicii sale făcut de Sébastien și a cărui soră, Erika, vorbește în permanen­ță cu augusta relicvă și îl întîlnește la Paris pe Sébastien, după ce se îndrăgostește de argentinianul Rubio, care își realizează tablourile de un roșu violent aruncînd culoarea direct din tub; pilotul Peter Scheibler, numit de presă Peter le Roux, după ce este fotografiat alături de o căpățînă roșcovană; soldatul invalid Roland, care locuiește pe Rue des Immortelles; în sfîrșit, agentul fiscal care îl evacuează pe soldat și care duce capul în bazilica Saint-Denis, împlinind ciclul vieții post-viață a Bearnezului, moment în care Sébastien, aflat în preajmă, se hotărăște să-l înfățișeze în ultimul său tablou pe Sfîntul Denis, cel care, decapitat fiind, nu a căzut, ci și-a luat capul în mîini și a fugit cu el pînă în locul bisericii de astăzi. Acum apare în fața lui Sébastien Regina Margot, soția lui Henric, cerîndu-i ca în locul coroanei strălucitoare din tablou să pună o raniță de ostaș, căci nimeni nu poate stăpîni marșul tăcut al timpului.

Solicitat de atîtea iubiri sufocante, Henric, cel care dublează, fizic și noetic, capetele celor din jur, își încheie periplul după apariția repudiatei Margot. Sărmanul Henric își regăsește, după atîtea clovnerii, dacă nu trupul (pămîntesc), cel puțin locul de odihnă (cvasicelest).

Element central al cărții, timpul este comprimat și ciclic, făcînd existențele previzibile. La fel este și timpul cititorului, căci romanul, care nu are linii de dialog (ce-ar putea fragmenta, delimita, stăvili lectura), se rostogoleș­te precum craniul regal de la un capitol la altul, ca o moară de apă ale cărei palete revin neîncetat – cam – prin aceleași locuri (comune).

Diana navighează adamik prin pădurea tristului elefant – lumea nouă a iubirilor proletarizate, ce poate fi mîntuită doar prin sacrificiul artistului autovampiric.

Alice Irina OBADĂ

Colegiul Național „Mihai Viteazul“

Simţi mirosul dulceag. Te loveşte ca un zid, la început. Pe măsură ce paginile curg, camera se inundă, iar acel miros parcă ţi se impregnează în haine, ca apoi să te sufoce. Nevoia fizică de a lua o gură de aer proaspăt dovedeşte doar adevăratul calibru al scrierii, un nivel cît se poate de greu de atins.

Atmosfera este apăsătoare, dominată de aroma teribilă a putregaiului, iminenţa morţii şi firea plăpîndă a omului. Însăşi coperta, în culori pale, pare cotropită de mucegai.

În concepţia eminesciană, timpul este circular, efemer şi relativ, tipar ce se remarcă în construcţia riguroasă a subiectului. Cartea ţi se dezvăluie în faţa ochilor, indicîndu-ţi cheia interpretării acestui concept. Naratorul, însuşi Timpul, prezintă stricteţea cursului evenimentelor prin prisma capului mumificat al Regelui Henric al IV-lea, personajul principal.

În timpul Revoluţiei franceze, mormintele din cripta Bisericii Saint-Denis sînt profanate. Capul regelui mort se rostogoleşte pînă la picioarele Arabellei. După moartea acesteia, capul intră in posesia unei alte persoane, reluînd ciclul. Moartea leagă verigile acestui cerc macabru, ce se închide atunci cînd mumia ajunge din nou la Biserica Saint-Denis.

Verigile ciclicităţii sînt interpretate pe scena teatrului lumesc de posesorii capului regelui, acesta din urmă avînd rolul de memento mori. Omul este plăpînd, este trecător, trăieşte în iţele încurcate ale destinului, în contrast cu regele mort, ce există în afara timpului.

Perspectiva antitetică a cursului evenimentelor aduce un farmec aparte cărţii. Perso­najele umane sînt ancorate în prezent. Sînt surprinse ducîndu-şi traiul de pe o zi pe alta. Trăiesc. Totuşi, vieţile lor sînt infime în faţa eternităţii capului mumificat. În aceeaşi măsură, naraţiunea este întreruptă periodic de episoadele de monolog ale mumiei, ce evocă amintiri atît plăcute, cît şi neplăcute, demonstrînd că, deşi trupul este mutilat de trecerea timpului, ceea ce ne face umani rămîne intact.

Tehnica de scriere este una atipică. Nor­mele de punctuaţie sînt ignorate, replicile personajelor sînt marcate doar prin virgulă, ideile venind una dupa cealaltă, într-un carambol ce ar crea unui cititor superficial senzaţia de incoerenţă. Tocmai aceste idei venite în torent conferă cărţii fluiditate, iar monologul mortului este momentul de respiro.

O carte excepţională, ce-ţi înşală simţurile, stranie în aparenţă, umană în esenţă, precum capul mumificat al Regelui Henric al IV-lea.

Vlad BERCEANU

Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“

Despre Extraconjugal

EXTRACONJUGÁL, -Ă,extraconjugali, -e, referitor la relațiile din afara căsătoriei; adulterin; extramarital – din fr. extraconjugal

„Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală“, aşa îşi începe romanul Mihai Radu, aruncîndu-te direct în adîncurile sale ca într-un vortex. Cinic, ironic şi incredibil de autentic, acesta îţi pune în faţă viziunea  necenzurată asupra trecutului şi prezentului naratorului-personaj, Robert Nicula.

Acţiunea se petrece în comuna T., unde Robert şi sora lui, Camelia, vizitîndu-şi părinţii de Paşti, află veştile despre boala mamei lor. Boala – mai mult decît o altă grijă şi o nouă pastilă de luat – însemna că unul dintre părinţi (sau amîndoi) a întreţinut relaţii extraconjugale, pe care cei doi fraţi plănuiau să le scoată la lumină. Pe tot parcursul acestei curse, Robert îşi reîntîlneşte trecutul, se luptă cu memoria propriei relaţii extraconjugale şi consecinţele ei, îşi reîntîlneşte prima iubită, pe Oana, şi îl revede pe bătrînul Lone, om ce i-a marcat copilăria.

Subiectul este construit fragmentat, alternanţa trecut-prezent creînd o imagine de ansamblu a vieţii lui Robert, ca un puzzle ale cărui piese nu se potrivesc. Stilul dă viaţă acţiunii, puternic şi cinic, tăios, dar cu o atenţie aproape excesivă la detalii. Fiecare pagină este presărată cu pasaje în care naratorul reflectă asupra întîmplărilor în desfăşurare, lucru ce ne face să ne simţim martori ai gîndurilor lui Robert, dar ajută şi la conturarea unui profil psihologic al acestuia. Un roman de actualitate ce încorporează iubirea, ura, comedia umană, drama, forfota oraşului şi pacea lentă a satului, dar care, mai ales, examinează familia şi structura ei, decojeşte fiecare persoană şi relaţie, dezvăluindu-le fragilitatea.

În rolul meu de cititor subiectiv, pot doar să vă recomand romanul şi să-i mulţumesc domnului Mihai Radu pentru această operă, pentru că uneori aveam impresia că e scrisă pentru mine. Nu că aş fi eu încurcată cu chestiuni atît de grave ca înşelatul sau cu vreo boală, dar ridicolul unor situaţii, absurditatea altora, trecerea de la fericire la tristeţea mată, totul m-a ţinut cu ochii în carte pînă la sfîrşit. Totuşi, un minus al cărţii ar fi alternanţa dintre prezent şi trecut: deşi menţine tensiunea şi distribuie egal informaţia, oferindu-ţi destul cît să te lase cerînd mai mult, poate fi puţin obositoare şi greu de urmărit, în special în prima sută de pagini.

Alert, spumos, chiar dacă inegal pe alocuri, Extraconjugal este un roman ce vede prin oameni, îi desface în cuvinte şi îi disecă lent, trece relaţiile interumane prin filtrul critic al naratorului-personaj, cinic şi supraconştient de lumea în care trăieşte, fiind o lectură de neomis.

sursa foto observatorculural.ro

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *