Czeslaw Milosz în contextul gândirii captive

Scurtă introducere

Czesław Miłosz (30 iunie 1911, Szetejnie/Šeteniai, Lituania de azi – 14 august 2004, Cracovia) – poet, eseist, romancier şi traducător polonez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1980. Este considerat unul dintre cei mai mari poeţi polonezi contemporani. A publicat numeroase volume de poezii (vezi ediţia integrală – Wiersze Wszystkie, Editura Znak, Cracovia, 2011). A scris, de asemenea, două romane: Zdobycie władzy (Cucerirea puterii), 1953; Dolina Issy (Valea Issei – trad. rom. 2000) şi peste zece volume de eseuri, printre altele Zniewolony umysł (Gândirea captivă – trad. rom. Humanitas, 1999, 2008), 1953; Rodzinna Europa (Europa natală – trad. rom. 1999), 1958; Widzenia nad zatoką San Francisco (Privind dinspre golful San Francisco – trad. rom. 2007), 1969; Ziemia Ulro (Ţinutul Ulro – trad. rom. 2002), 1977; Ogród nauk (Grădina ştiinţelor), 1979; Abecadło (Abecedar), 1997; Piesek przydrożny (Căţelul de lângă drum), 1997 etc., în care, pe baza metodei comparate, a tins spre surprinderea atributelor identitare specifice spaţiului cultural european.

Generalități

Czesław Miłosz a fost fiul lui Aleksander Miłosz, inginer civil, și Weronika, născută Kunat. A absolvit studiile liceale și universitare la Vilnius, care la acea vreme făcea parte din Polonia, obținând diploma în drept de la Universitatea Stefan Batory. Student fiind a fost membru mai multor cluburi literare. Și-a făcut debutul literar în 1930 prin publicarea Kompozycja / Compoziție și Podróž / Călătoria în a 9-a ediție Alma Mater Vilnensis.

S-a angajat apoi la postul național din Varșovia, iar la începutul războiului a fost trimis pe front, în calitate de reporter. După ocuparea Poloniei s-a întors la Vilnius, de unde a fost în scurtă vreme obligat să fugă din calea trupelor sovietice: a întreprins o îndrăzneață și periculoasă călătorie prin liniile sovietice și germane, revenind în Varșovia ocupată de naziști. A rămas aici până în 1944, lucrând ca om de serviciu la Universitate și colaborând la diverse publicații clandestine. După război a acceptat să intre în diplomație și a fost numit atașat cultural la ambasada din Paris a Poloniei comuniste (1946–1950). Ajuns pe lista neagră a regimului, în decembrie 1950 i-a fost confiscat pașaportul, însă două luni mai târziu i s-a permis să plece la Paris, unde a cerut azil politic.

Interdicția de publicare a cărților sale – care au circulat însă în samizdat – a fost ridicată abia după ce a primit Premiul Nobel.

În 1953 a primit Prix Littéraire Européen. În 1960, este invitat de Universitatea din California să predea literatura slavă. Activitate care a durat timp de 20 de ani.

În 1971, Miłosz a primit un premiu pentru traduceri de poezie de la P.E.N. Club Varșovia. În 1976 a primit Fellowship de Guggenheim pentru poezie și o diplomă onorifică ca Doctor of Letters de la Universitatea din Michigan. În 1978 a câștigat Premiul Internațional de Literatură Neustadt și a primit  Berkeley Citation (echivalentul unui doctorat onorific) în același an. În 1989 a câștigat medalia națională pentru artă.

În 1981, după 30 de ani de exil, s-a întors în Polonia: a avut parte de o primire triumfală la Gdansk, unde s-a întâlnit cu Lech Walesa, iar primul său volum de versuri publicat cu binecuvântarea oficialităților a dispărut din librării în câteva zile, pentru a fi apoi din nou interzis, odată cu decretarea legii marțiale.

Primele realizări

Deși lucrările sale au fost interzise în Polonia în timpul exilului său în Europa și SUA, au ajuns totuși la cititori polonezi prin diverse căi clandestine, chiar cu mult înainte de a câștiga Premiul Nobel.

Până în 1989, majoritatea publicațiilor sale erau accesibile în jurnalul Kultura, ziarul emigranților polonezi din Paris. Câștigarea premiului Nobel în 1980, totuși, i-a permis să se întoarcă în Polonia după 30 de ani de absență și, de asemenea, a făcut posibil ca lucrările sale să fie publicate oficial în țara sa de origine din nou. Într-o ceremonie oficială, la mijlocul anilor 1990, lui Milosz i sa dat o cheie simbolică orașului Cracovia și un apartament recent renovat. Din acel moment, el și-a împărțit timpul între Berkeley și Cracovia. De-a lungul anilor, lucrările sale au fost traduse în zeci de limbi.

Criticii din multe țări, precum și poeții contemporani, precum Joseph Brodsky, de exemplu, elogiază opera literară cu superlative. Poezia lui este bogată în metaforă vizuală-simbolică. Idilicul și apocalipticul merge mână în mână.

Ca romancier, a câștigat renume cu The Seizure of Power/Cucerirea puterii (1953), despre instalarea comunismului în Polonia dar și The Mind Captive/Gândirea Captivă (1953) o lucrare de referință al literaturii de totalitarism.

Gândirea Captivă

„Cum poţi trăi şi gândi în ţările stalinismului?” este întrebarea la care a încercat să răspundă Gândirea captivă. Milosz recunoaşte cochetarea sa cu puterea comunistă de la sfârşitul anilor ’40, când a fost parte a maşinăriei sale administrative şi propagandistice, ocupând înalte funcţii la ambasadele Poloniei de la Paris şi Washington, iar acest flirt ideologic îi serveşte drept temei pentru a transforma experienţa personală într-o experienţă socială/supraindividuală: „doar pentru că un timp îndelungat am cântărit argumentele pro şi contra pot scrie această carte”.

Partea cea mai tulburătoare a cărţii o constituie cele patru portrete de scriitori, colegi sau chiar prieteni ai lui Milosz, autorul descriindu-le rătăcirile intelectuale şi politice din Polonia interbelică (de obicei, dreapta naţionalistă şi antisemită), experienţele de război (adesea eroice) şi adaptarea la regimul comunist. Astfel, Alfa sau moralistul a căutat întotdeauna demnitatea şi puritatea morală în sine şi în personajele sale. Intrarea în partid însemna pentru el nu diminuarea, ci sporirea obligaţiilor morale, dar astfel a ajuns să-şi exprime compasiunea doar în cadrul permis de cenzură. Beta este nihilistul născut din „iubirea înşelată faţă de lume şi faţă de oameni”. A fost la Auschwitz şi din „teamă de neadevăr”  îşi îndrepta scrisul spre depistarea absurdului şi a ticăloşiei semenilor. Fiind o „rană iritată” din cauza lumii dezvrăjite, a întrezărit în ţara sa, aflată sub dominaţia Noii Credinţe, posibilitatea de a transforma lumea în una mai bună şi s-a întors din exil. Furia de care era stăpânit a servit perfect propagandei: scria articole veninoase consacrate „Americii capitaliste”, chemând la distrugerea duşmanilor care se împotrivesc lumii noi.

Dintr-un îndrăgostit al lumii dezamăgite a ajuns, cu ajutorul partidului, o „zdreanţă” şi o „bestie”, ipostază pe care nu a putut-o suporta şi drept urmare a recurs la soluţia lui Maiakovski. Gamma sau robul istoriei a fost ispitit de „taina” literaturii dar, ca să‑şi potenţeze talentul de a cărui micime era conştient, şi l-a pus în slujba demonului numit istorie, ajungând astfel să scrie nesfârşite povestiri à la russe, despre lupta cu nemţii. În schimbul povestirilor corecte, a devenit „directorul conştiinţelor” pus să vegheze ca literatura să se dezvolte pe linia trasă de partid. Pentru a nu-şi pierde privilegiile era condamnat să scrie – un chin pentru el, căci înţelesese că necesitatea istorică lipsea de sens literatura care trebuia să fie doar un număr de pagini corecte ideologic. Delta e un talent ieşit din comun şi cu o imaginaţie inepuizabilă, pentru care nu existau graniţe între fantezie şi adevăr.

Madona cu pruncul şi Lenin deveneau în poezia lui ceva deosebit şi ireal, el însă avea disperată nevoie de mulţimile de adoratori şi de un mecena care să-l scoată din aburii alcoolului, obligându-l să scrie. Statul comunist, cel mai generos mecena de care a avut parte trubadurul, l-a folosit din plin până în momentul când a fost lansat „dezideratul luptei împotriva spontaneităţii procesului creator”, după care Delta „a păşit în ţinutul umbrelor vii, folosite atât cât au fost necesare”. Milosz a considerat aceste patru personaje ca fiind reprezentative pentru grupurile de scriitori care în perioada stalinizării puteau fi întâlniţi în toate ţările Europei de Est, iar textul său ca fiind un „studiu de grup”.

(Tamara Carauș, Gîndirea captivă şi dilemele compasiunii (Czeslaw Milosz, Gîndirea captivă) Revista Contrafort,  Numărul 5-6, (175-176), mai-iunie 2009).

Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase. Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. (Vladimir Tismăneanu, în prefața cărții Gândirea Captivă).

Cartea poate fi găsită pe elefant.md sau humanitas.ro