Petru Hadârcă: „Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet”, „Dosarele Siberiei”

La Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău se joacă astăzi piesa de teatru „Dosarele Siberiei”. Piesa a fost pusă în scenă de şapte ori în diferite localități din Moldova, și respectiv de trei ori în Cernăuți, Bucovina. Acest proiect este susținut de Ambasada Statelor Unite ale Americii în Moldova, potrivit site-ului oficial tnme.md.

Petru Hadârcă: „Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în GULAG este o temă la care am revenit și am lucrat mai bine de zece ani, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

După șocul produs de lectura Arhipelagul-ului GULAG de Aleksandr Soljenițân, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionieri și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și Partidului, trăiau oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii, uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștiență înflăcărată. De atâtea ori am trecut alergând pe coridoarele școlii pe lângă învățătoarea Ecaterina Chele, de atâtea ori am întâlnit-o pe drumurile satului și, cum se obișnuiește la țară, o salutam în grabă, dar niciodată n-am bănuit câtă suferință poartă în inima ei. Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită.

La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor Ecaterinei Chele și ale altor martori oculari ai acelor timpuri, a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi.

Este adevărat că atunci această temă era tabu. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie – nu s-a produs o asumare și o conștientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, așa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului.

Cifrele victimelor sunt impresionante, dar ele rămân în zona statisticii. Dacă moartea unui singur prunc strivit sub genunchiul soldatului care a urcat pe cuptor în căutare de dușmani ai poporului este zguduitoare, cât cântărește suferința celor 11 899 de copii deportați numai în vara lui 1949? Cum poate fi măsurată durerea celor 14 033 de femei, cele mai multe mame cu copii, deportate și ele în același an? Spectacolul este despre această imensă suferință umană, dar și despre puterea de luptă și de rezistență în fața răului care părea fără capăt. Spectacolul este și despre cei care au încercat să lupte și să-și apere familia, să-și apere modul de viață pe care l-au avut și l-au îndrăgit până la venirea „eliberatorilor”.

Spectacolul „Dosarele Siberiei” este doar o parte din cel pe care îl mai port în sufletul și mintea mea. Este doar o parte, întrucât fiecare carte de memorii scrise la această temă oferă subiecte aparte pentru spectacole și filme. Este doar o parte, întrucât a trebuit să renunț la unele idei pe care le-aș fi vizualizat scenic, dacă m-aș fi oprit la soarta unei singure familii. Totuși, de această dată am optat în favoarea cantității materialului documentar și a textului povestit de cele trei surse: Ecaterina Chele, deportată în 1941, Margareta Cemârtan-Spânu, în 1949 și Ion Moraru, condamnat politic în 1950 la GULAG, pentru că a condus organizația de luptă împotriva puterii sovietice „Sabia Dreptății”.
Foarte puțini din cei care au trecut prin suferințele și teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi, cei mai mulți au plecat în lumea celor drepți. Ei, probabil, nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar de amintirea noastră. De aceste amintiri avem nevoie noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Avem nevoie pentru a înțelege și conștientiza că ura, violența și teroarea nu pot crea o lume bună cu oameni fericiți.”

Sursa: tnme.md